”Each of us can make history!”, scria zilele trecute pe un banner mare din centrul Craiovei.
Asta îmi aduce aminte de mine în clasa a IX-a, Liceul Teoretic, boboacă creață, scundă, cu forme, ce pășea cu emoții pe holul unei clădiri imense și rece, pregătită să cucerească lumea.
Îmi spuneam că va fi altfel acum, că gata, am scăpat de colegul acela care mă teroriza în generală, până în momentul în care am intrat în sala de clasă, și ce să vezi: imensitatea aia cu mustața abia mijită, se uita la mine zeflemitor.
Mi-am zis: Universul își bate joc de mine…cu ce am greșit oare?!
M-am prăbușit precum Napoleon în bătălia de la Waterloo. Efectiv jucam într-un film, și cu siguranță nu eram eu regizorul!
În momentul acela mi-am propus să văd care este de fapt povestea din spatele acestei tachinări, și, pentru că știam că va fi în avantajul meu, când am fost întrebați cine vrea să fie șeful clasei, eu am ridicat mâna din prima.
Normal…îmi trebuia putere pentru a afla cât mai multe despre inamicul meu: Costi.
Scenariul meu căpăta contur, așa că l-am numit în consiliul elevilor din clasă, deci îmi era adjunct.
”Perfect, mi-am zis; hai să vedem cum faci față la stres, domnule!”
Zi de zi, dragul meu coleg a avut sarcini grele de îndeplinit, până când, într-o zi mohorâtă de toamnă, îmi zice cu o voce tremurândă:
”Denisse, tu chiar esti oarbă?”
În momentul acela am crezut că am omis ceva, că a căzut un asteroid și eu am ratat impactul, că a apărut în fața mea vre-un album ABBA, iar eu nu l-am văzut, acesta brăbușindu-se pe scările acelea abrupte, de la etajul trei!
De fapt nu era nimic din toate astea: zăpăcitul de Costi, nu știa cum să îmi spună că se purta precum un idiot, pentru că MĂ IUBEA!
Da, da…iubirea aceea adolescentină, când simți că ai fluturi în stomac, și că tâmpita din fața ta (plină de coșuri), e de fapt cea mai frumoasă fată din Calea Lactee!
Pe sistemul, ”Cei care nu pot învăța din istorie sunt sortiți să o repete.”, mi-am propus să îi dau o sansă, să văd ce are de spus și de arătat acest personaj plin de controverse.
Mă simțeam precum Vanessa Kirby și Joaquin Phoenix( un Napoleon apărut de nicăieri, gata să cucerească lumea), și vedeam cum idila noastră începe să prindă contur.
”Știi când te loveste Cupidon, și constați că cel din fața ta e cel mai minunat băiat, ever?”
Dintr-o dată mustața lui Costi era semn de maturitate, ochii alungiți precum o frunză de salcie erau misterioși, iar buzele acelea cărnoase puteau să îmi ofere acel PRIM SĂRUT.
Așa am devenit cel mai interesant cuplu din Liceul Teoretic, aveam sare și piper, eram precum Soarele și Luna, ne iubeam nebunește, chiar dacă nu ne suportam(de cele mai multe ori).
Am reusit să scriem istorie, cu ale noastre poezii publicate în revista școlii, mărturisându-ne sentimentele atât de sincere și pline de frământări.
Sfârșiturile de săptămână erau precum un război al nervilor, fiecare bocea pe canapea, ca nu mai trece timpul odată, iar luni era – the best day, în care chiuleam la ultima oră, să mâncăm înghețată de la albanezi, proiectându-ne într-un viitor în care, după liceu, ne luam un an sabatic și plecam să cucerim lumea, să vizităm toate cele 195 tări, să învățăm cel puțin 4 limbi străine.
Câte planuri, câte vise, toate s-au năruit când părinții lui au decis că se vor muta în Singapore deoarece tatăl lui, printre primii IT-iști din România, primea un super contract peste hotare.
Îmi amintesc că ultimele două luni împreună au fost cele mai intense, precum un film de acțiune, încercând să mușcăm fiecare clipă din zi doar pentru noi, cu promisiuni, șiruri de lacrimi, cu gânduri ce ne măcinau, dar cu speranța că ne vom regăsi după ani.
După terminarea anului școlar, într-o seară călduroasă de Iunie, ne-am spus ”la revedere”, promițându-ne că ne vom auzi în fiecare zi la telefon.
Din păcate nu s-a întamplat așa, fiecare dintre noi încercând să facă față distanței, ne-am angrenat în tot felul de proiecte.
Costi a publicat două volume de poezii pentru copii apoi s-a axat pe regie film, fiind fascinat de cultura asiatică. A reușit cu ajutorul unui profesor de istorie să facă filmul biografic al unui erou local, și anume Lin Bo Seng. A avut un succes răsunător și astfel puștanul de la Filologie, a rămas stabilit peste hotare, căsătorindu-se într-un final cu o japoneză, profesor universitar.
Eu m-am axat pe studii, sport, blog, ajutarea animalelor fără stăpân, călătorii, și într-un final, familie.
Am reușit cu ajutorul unor prieteni cu suflet mare să întreținem pisicuțele aruncate în cartier, și sper că pe viitor să fim deschizători de drumuri, să îi facem pe oameni să conștientizeze că aceste ființe minunate sunt adevărate comori și pot face foarte mult bine oamenilor aflati în suferință sau care se simt singuri, iar pe copii îi ajută să se dezvolte emoțional.
Acum, după ani de zile de la povestea noastră, am rămas buni prieteni, ne scriem ocazional sau ne anunțăm când descoperim ceva interesant prin lume.
Știindu-mă pastionată de filme istorice, ieri am primit un tweet de la Costi: Lansare Napoleon în România, pe 24 noiembrie 2023; Ne vedem acolo!
După aproximativ 15 ani, ne vom revedea!
Mâinile îmi transpiră de emoție, iar amintirile rulează în mintea mea, ca și cum TOTUL ar fi fost ieri!
”Oare și el gândește: cum ar fi fost, dacă?!”
Articol scris pentru SuperBlog 2023!
Sursă foto/video: intercomfilm.ro, pixabay